Recenzie - "Seretonina", de Michel Houellebecq

Aparut pe chiar la inceput de ianuarie 2019, ”Serotonina” este cel de-al saptelea roman semnat de scriitorul francez  Michel Houellebecq, unul care de data aceasta surprinde intr-un mod aparte. In Romania, traducerea din franceza si notele ii apartin lui Daniel Nicolescu, care reuseste sa se achite excelent de aceasta sarcina, surprinzand tocmai acele pasaje cheie ale volumului.

O carte care da de gandit

La scurt timp dupa aparitie, cartea a devenit un adevarat ”fenomen editorial”, dupa cum afirma criticii literari insa, daca cumva doreati ceva care sa se citeasca usor, si care sa impresioneze la fel de repede, nu este cazul cu acest volum. Ca in toate romanele sale, autorul se dovedeste si in cadrul acestuia un atent observator al societatii in care traieste, iar totul este scris cu o asemenea luciditate incat infioara. Chiar daca avem, de a face, cu o oarecare repetitive din partea scriitorului: personajul principal este un  barbat, intre doua virste, depresiv si inadaptat, cu probleme sexuale si de integrare sociala, de data aceasta Houellebecq atinge, analizeaza, diseca am putea spune, un nou punct nevralgic al societatii occidentale: problemele de care are parte agricultura europeana, axate in special pe cele cu care se confrunta micii producatori, care sunt aproape striviti de importurile masive de legume si fructe de pe alte continente si altele asemenea.

Scris la persoana I

Revenind insa la analiza romanului, primul lucru pe care il observa cititorul este ca totul este scris la persoana I, ceea ce face ca totul sa devina mult mai intim, avem de a face cu o confesiune. Are 46 de ani, varsta pe care o percepe acut deoarece, dupa cum observa chiar protagonistul, este varsta la care s-a sinucis Nerval sau a murit Baudelaire. Depresia, ”boala secolului”, dupa cum a fost numita, nu l-a ocolit nici pe el, decide sa se rupa total de viata pe care o avea pentru a o lua de la capat, sa se ”reinventeze”, dupa cum remarca singur, sa se cufunde intr-o ”blegeala letargica”.

Captorix, calea spre ”fericire”

Singura portita este doza maxima de Captorix, un antidepresiv cu un nume inventat de autor, dar care il face pe protagonist sa mai treaca peste inca o zi, si inca una. La starea sa de depresie contribuie din plin si decadenta occidentala, impotent cauzata de abuzul de antidepresiv, faptul ca devine constient ca iluziile sale din tinerete sunt definitive pierdute, imposibilitatea ca in lumea actuala sa ai parte de iubire si fericire, singuratatea, si altele pe care le poti descoperi in paginile cartii.

Te-ar putea interesa si: Recenzie - ”Povestea mea”, de Michelle Obama

Hormonul fericirii?

Nu, cu siguranta nu este o lectura usoara, dar observand actiunile personajului, deciziile acestuia, il simti dintr-o data mai aproape si intelegi motivele pentru care a reactionat asa si, cel putin la prima citire, nu ti se par atat de iesite din comun. Aproape ca te identifici cu el si simti cum depresia parca iti da si tie tarcoale. Cu atat mai bizar ti se pare titlul romanului, care vorbeste despre ”hormonul fericirii”, dar care aici este unul artificial, si totul este dat de acea ”mica pastila alba, ovala, divizibila. Nu creeaza, nici nu transforma; interpreteaza. Ceea ce era definitiv devine trecator; ceea ce era ineluctabil devine intimplator. Ofera o noua interpretare a vietii – mai putin bogata, mai artificiala si cu un anume grad de rigiditate. Nu propune nici o forma de fericire, si nici vreo adevarata usurare, actiunea ei e de alt ordin: transformind viata intr-un sir de formalitati, iti ingaduie sa-ti muti gindurile. Asadar, ii ajuta pe oameni sa traiasca sau, cel putin, sa nu moara – pentru o vreme“.

Un roman care nu dezamageste

In pofida celor de mai sus, romanul este unul agreabil, presarat chiar cu un umor cinic, iar evolutia personajului este una pe placul cititorului. In concluzie, un roman cu care Houellebecq nu-si dezamageste cititorii, si care chiar merita citit.  

---