Recenzie: „Femei singuratice”, de Victor LaValle
Al cincilea roman captivant al lui Victor LaValle, „Femei singuratice”, se deschide ca un adevarat western, cu o scena de tulburari intunecate si sangeroase si un indiciu de razbunare.
Dar nimic din aceasta carte de amestecare a genurilor nu este asa cum pare. Cand o intalnim pe Adelaide Henry, fiica crescuta a fermierilor negri, ea este naucita, aruncand benzina peste casa familiei ei. Nu stim de ce face ceea ce face, ce s-a intamplat cu familia ei sau, cel mai important, ce a mai facut sau nu a facut.
Ea paraseste truda si izolarea luxurianta din Valea Lucerna din California de Sud, unde singurii ei vecini au fost alti fermieri de culoare si singurii ei prieteni proprii parinti, ale caror cadavre le-a ascuns in pat pentru a fi incendiat. Adelaide va scapa in curand in frumusetea aspra a Montanei, fiind una dintre femeile „singurate” care achizitioneaza o gospodarie de 320 de acri de la guvernul federal. Daca ea poate supravietui trei ani acolo, cultivand pamantul si facandu-l locuibil, pamantul va deveni al ei.
Anul este 1915, in timpul erei progresive a Statelor Unite, o perioada nu este des explorata in western. Este chiar inainte de prohibitie si votul femeilor, dupa Goana aurului, dupa boom-uri si busturi, cand exista deja orase-fantoma si tabere miniere abandonate, iar viata de cowboy este in scadere. Masina nu a inlocuit inca calul, decat printre cei bogati. Montana este inca un loc al distantelor lungi si al izolarii, unde un fermier devenit fugar precum Adelaide simte ca se poate ascunde.
Anul 1915 este si momentul in care filmul inflamator al lui DW Griffith „Nasterea unei natiuni” este lansat. Este o oda la mitul Cauzei Pierdute, istoria revizionista care considera Vechiul Sud ca o victima nobila si sclavia ca o institutie binevoitoare si celebreaza patriarhia supremacist alb. Fiind o femeie neagra singura care se indreapta spre Badlands, Adelaide este constienta de apropierea ei de violenta rasiala si de gen, dar, in mod intrigant, este cel mai preocupata de ceea ce se afla in interiorul portbagajului cu aburi uimitor de greu si incuiat pe care il taraste din California in Seattle si mai departe in Montana.
Nou venita intr-un stat slab populat, Adelaide isi da seama ca nu poate fi anonima, desi orasenii albi pe care ii intalneste sunt amabili la inceput si, din fericire, fac cateva intrebari despre trecutul ei. Tanjeste dupa intimitate si afectiune, mai ales intr-un peisaj atat de pustiu. In cabana ei darapanata din varful iernii, Adelaide se simte bantuita de secretele ei, pe care le-a pastrat pana acum pentru ca a fost invatata sa-si asume poverile in tacere. Dar pe masura ce intalneste alte femei singure – singura alta femeie de culoare din zona si o tanara chineza americana – precum si o vaduva vecina si fiul ei, incepe sa simta ca impartasirea acestor secrete ar putea fi cheia autoconservarii ei.
Te-ar putea interesa si:
Recenzie - "Strainul de langa mine" - Irina Binder
La fel ca mitica cutie a Pandorei care lanseaza blesteme asupra omenirii, portbagajul incuiat al Adelaidei nu poate ramane inchis, iar incercarea ei de a se elibera de trecutul ei dezvaluie costul acesteia. Sangele este varsat; cai si oameni dispar. O gloata de linsare alba se profileaza, iar femeile singuratice de la margine se gasesc curand ca nu sunt atat de binevenite.
Cartea intra si iese din mai multe perspective la persoana a treia, complicand unele dintre personajele sale mai pradatoare. Cel mai adesea se intoarce la claritatea glisante a Adelaidei, a carei interioritate pare moderna, nu este supraincarcata cu limba vernaculara si este modelata de preocuparile vremii. Combinatia dintre proza agila a lui LaValle, viteza naratiunii si placerea asteptarilor rasturnate face aceasta carte aproape imposibil de pus jos.
LaValle este profund interesata de mostenire, ceea ce se transmite de-a lungul generatiilor, in special intre mama si copil, care sunt la fel de legati unul de celalalt precum este Adelaide de cheia de portbagaj pe care o poarta la gat. Aceasta legatura este o sursa de constrangere, dar si de confort, o prezenta constanta, familiara, indiferent daca parintele a fost o mama „buna” sau nu. Personajele orfane din carte, inclusiv Adelaide, nu pot continua fara farul mamei. Se lupta cu modul in care ar trebui sa traiasca, cum sa faca legaturi cu ceilalti atunci cand cosmologiile inguste ale mamelor lor nu mai sunt disponibile. Ei ajung sa-si doreasca sa se miste prin lume altfel, dar le este greu sa clatine felul in care au fost crescuti, sa-si piarda valorile: sa se bazeze pe sine, sa nu aduca dezonoare familiei,
Detinem secrete pentru a ne ascunde, pentru a nu avea probleme sau pentru ca ne este rusine, dar uneori ne dam seama, mai ales daca purtam aceste secrete de cand eram copii, ca partile urate ale adevarului nu sunt intotdeauna ale propria noastra creatie. Pastrarea lor inauntru ne ucide incet in timp, observa romanul, si ne impiedica sa traim vieti care sunt cu adevarat libere.
„Femeile singure” de LaValle impleteste istoria, groaza, suspans si perspectivele celor rar inregistrate in Occident. Se deschide cu un citat din „Cantecul lui Solomon” al lui Toni Morrison: „Vrei sa zbori, trebuie sa renunti la [plangerea] care te ingreuneaza”. Exista o poetica musculara in rand: „vreau” si „cantareste”, „obtin” si „dau” si punctuatia profana. Limbajul este in serviciul notiunii ca predarea este libertate. Renuntarea la trecut, a rusinii, permite cuiva sa devina cineva nou. Este o invocare potrivita intr-un roman centrat pe femeile marginalizate din vestul american care gasesc modalitati de a face mai mult decat sa supravietuiasca.
