Recenzie de carte: „This Other Eden”, de Paul Harding

Ultimul film al lui Harding anima povestea Malaga, o insula aflata in largul coastei Maine, care a fost candva casa unei comunitati de pescari mixte pana cand locuitorii insulei au fost evacuati de stat in 1912.

Harding reimagineaza acea istorie, transformand-o in marul fictiv. Insula, unde descendentii unui om fost sclav, Benjamin Honey, si sotia sa irlandeza, Patience, s-au stabilit de la sfarsitul anilor 1700.

„This Other Eden” exploreaza contururile vietii de pe Insula Apple in 1911, la putin mai bine de un secol dupa intemeierea comunitatii si in ajunul distrugerii acesteia. Cateva familii traiesc pe insula: exista familia Honey, formata din matriarha Esther (care este bantuita de fantoma tatalui ei), fiul ei, Eha, si cei trei copii ai Ehai; surorile McDermott, care isi petrec zilele spaland rufele si ingrijind trei orfani; Zachary Hand to God Proverbs, un pustnic care isi petrece majoritatea zilelor sculptand scene biblice in interiorul unui copac scobit; o femeie pe nume Annie Parker, care locuieste singura; si familia Lark, alcatuita din doi frati care si-au schimbat juramintele si rolurile de gen, si cei patru copii fantomatici si nocturni ai lor, care cutreiera insula ca niste spectre amabili, dar infometati. Toti sunt facuti umili, umani, deosebiti si luminosi in timpul lung al lui Harding,

Nu eram sigur cand am intrat in „This Other Eden”; Povestea incepe cu imagini cu mere, albul furibund al iernii si steaguri zdrentuite, care toate se simteau grosolan americane. Nu am avut incredere in simbolurile care inconjoara personajele negre ale povestii. Stiind de soarta lor iminenta, m-am ingrijorat ca umanitatea lor va fi aplatizata, lasandu-ne nu cu vreo poveste intruchipata a oamenilor de culoare, ci cu inca o poveste despre durerea cauzata trupurilor negre. Am inceput sa ma incordez, obosit sa patrund mai adanc in aceasta poveste despre care stiam ca trebuie sa se incheie cu violenta si deplasare pentru bietul ei actor negru.

Totusi pasajele care m-au pus in garda sunt aceleasi care m-au dezarmat. Proza lui Harding este fascinanta. In timp ce Esther spune povestea potopului care a consumat odata insula, romanul se indreapta spre perspectiva stramosului ei, Patience: „Nu mi-am mai putut tine respiratia. Asa cum a trebuit sa cedez si sa inspir Atlanticul in plamani si sa-l inghit in intestine ca o ultima masa de supa de apa de mare, vartejul a inceput sa se desprinda din jurul mainii mele, iar steagul si apa au inceput sa coboare. Pe masura ce contul trece de la povestirea la persoana a treia la memoria la persoana intai, descendentul negru si stramosul irlandez se intalnesc, vocea lui Patience se transforma in a lui Esther, iar povestile lor devin una intr-un mod uluitor. Indiferent de temerile pe care le-am avut, au fost depasite de muzica puternica a lui Harding.

Te-ar putea interesa si: Recenzie - "Pana la sfarsit" – Irina Bider

In anii 1800, Honeys se confrunta cu o inundatie; in anii 1900, ei se confrunta cu Matthew Diamond, un misionar alb si profesor de scoala. Matthew vine in fiecare vara pe insula pentru a-i invata pe copii, dar recunoaste ca simte „o repulsie viscerala, involuntara” atunci cand este in preajma oamenilor de culoare. Este dezgustat de adultii insulei, dar indragostit de copiii care se dovedesc destepti si talentati. Cand Matthew escorteaza un comitet guvernamental in jurul insulei pentru a-i studia locuitorii, el ajuta pasiv la distrugerea coloniei. Regretul sau imediat si incercarile slabe de a amana planurile comitetului pentru Insula Apple sunt cele care il fac pe Matthew un personaj atat de complex si fascinant - el este in acelasi timp o intruchipare a suprematiei albe si a vinovatiei albe.

Prin intermediul lui Matthew si a violentei colonialismului si a rasismului pe care le aduce cu el, romanul se lupta cu monstrii eugeniei si ai crestinismului alb, ale caror logici gresite cad cel mai derutant pe umerii lui Ethan Honey. Ethan, cel mai mare nepot al Esterei si cel mai alb membru al clanului Honey, este un pictor talentat care este „salvat” de violenta viitoarei evacuari fiind trimis sa studieze arta la mosia unui prieten al lui Matthew, dl. Hale. La sosirea la mosia domnului Hale, Ethan intra intr-o relatie de prietenie si dragoste cu o tanara servitoare irlandeza, Bridget, si suntem cufundati intr-o poveste de dragoste frumoasa si nevinovata, pana cand Bridget gaseste fotografiile si desenele lui Ethan cu familia lui Apple Island, aducand romantismul lor fantastic. la oprire.

Te-ar putea interesa si: Recenzie: „Maame”, de Jessica George

In ciuda prozei luxuriante a lui Harding, exista o curiozitate fata de aceste personaje, fata de aceasta lume: pana la prefigurarea lor deplasare, se pare ca locuitorii insulei Apple se misca fara a fi constienti de politica rasiala din zilele lor. Cu cat m-am scufundat mai mult in acest roman, cu atat m-am trezit mai mult sa intreb unde sunt avertismentele pe care sunt sigur ca trebuie sa le fi avut oamenii de culoare ai vremii. A fost aceasta absenta o lipsa de imaginatie? Si daca da, a cui? Al scriitorului? Personajele'? A mea? De ce au fost atat de multe dintre aceste personaje neclintite in timp ce vietile lor s-au prabusit sub privirea albului? De ce s-a parut ca aceste personaje negre se afla intr-o lume in care li s-au intamplat lucruri?

Unde am ajuns: Pentru a trai in Eden este nevoie de putina ignoranta. Asemenea lui Adam si Eva, ignoranti fericiti de goliciunea lor inaintea fructelor, acesti locuitori ai insulelor Apple au trebuit sa ramana inconstienti pentru a-si imagina un paradis pentru ei insisi. Acest roman s-ar putea concentra mai mult pe turbulentele expulzarii lor alimentate de eugenie, dar in schimb ni se ofera momente de familie, conexiune si rezistenta, care nu fac decat sa faca cazurile de violenta si eliberare mai nelinistitoare si explozive. Odata cu caderea acestui Eden se profileaza in aripile romanului, ce alegere atenta si grijulie de a petrece atat de mult timp in maretia vietii celor alungati.

Nu fara complicatii, nu fara teroare, „This Other Eden” este, in cele din urma, un testament de dragoste: iubire de rude, dragoste de natura, dragoste de arta, dragoste de sine, dragoste de casa. Harding a scris un roman din poezie si lumina soarelui, istorie violenta si amintire blanda. Oamenii pe care i-a creat nu sunt, din fericire, aplatizati in recuzita si trucuri, ceea ce se intampla uneori cand scriitorii lucreaza peste timp si diferenta; in schimb, pulsa de viata, de vis, dar palpabile, atat de reale incat te-ar putea face sa plangi.