Recenzie de carte: „Saracia, de catre America”, de Matthew Desmond

In ultimul deceniu sau doua, a devenit la moda atribuirea unor boli sociale majore cauzelor „sistemice” si „structurale” subiacente. Se pare ca exista mai multi factori care determina aceasta tendinta: proeminenta crescanda a economistilor in dezbaterile publice.

Ascensiunea bloggerilor explicativi au transformat Substackers, carora le place sa-si demonstreze eruditia cool ridicand argumentele intelectuale in detrimentul celor morale; si trezirea rasiala post-Ferguson, cu accent pe inechitatile profund inradacinate care stau la baza disparitatilor actuale.

Cautarea factorilor sistemici si structurali are multe de recomandat in atentia sa acordata contextului si istoriei. Dar impinge in lateral un element crucial: agentia personala. Daca putem explica atat de multe probleme ca rezultat al fortelor mai mari – fie capitalism, rasism, globalizare sau tehnologie sau nenumarate altele – unde lasa asta responsabilitatea individuala si corporativa? Daca totul este sistemic, cum poate cineva dintre noi sa fie vinovat?

Sociologul Matthew Desmond se opune puternic acestei tendinte predominante. Ceea ce a facut din cartea sa anterioara, „Evicted”, o descriere atat de puternica a locuintelor cu venituri mici din orasele americane a fost, in mare parte, decizia lui de a arata cum chiriasii din Milwaukee se lupta nu numai ca urmare a fortelor mai mari, ci si ca rezultat. a actelor specifice de exploatare de catre cei care se aflau la o treapta sau doua in sus pe scara economica — proprietarii de terenuri, proprietarii de parcuri de rulote si creditorii care profitau de pe urma disperarii altora. In Milwaukee a lui Desmond, au existat baieti buni si baieti rai si gradatii intre ele, care au oferit „Evicted”, initial o dizertatie academica, un impuls romanesc convingator.

Insistenta asupra agentiei personale este si mai explicita in noua carte a lui Desmond. „Poverty, by America” este o ieremia compacta privind persistenta lipsei extreme intr-o natiune cu o bogatie extraordinara, o distilare in forma de argument a mesajului incorporat in naratiunea „Evicted”. Iar afirmatia centrala a acestui argument este ca rezistenta saraciei in Statele Unite este produsul nu numai al unor schimbari mai mari, cum ar fi dezindustrializarea si dizolvarea familiei, ci si al alegerilor si actiunilor americanilor mai norocosi. Saracia persista partial pentru ca multi dintre noi am decis, cu diferite grade de constientizare de sine, ca beneficiem de pe urma perpetuarii ei. „Este un exercitiu util, care evalueaza meritele diferitelor explicatii pentru saracie, cum ar fi cele care au de-a face cu imigratia sau familia”, scrie Desmond. „Dar am descoperit ca acest lucru ma duce intotdeauna inapoi la radacina pivotanta, trasatura centrala din care izvorasc toate celelalte radacina, care in cazul nostru este simplul adevar ca saracia este o vatamare, o luare. Zeci de milioane de americani nu ajung saraci dintr-o greseala de istorie sau de conduita personala. Saracia persista pentru ca unii isi doresc si vor asta.”

Aceasta luare imbraca multe forme. Exista cele mai evidente tipuri de exploatare, cum ar fi angajatorii care platesc lucratorilor fara acte mai putin decat salariul minim sau le refuza orele suplimentare; inchisorile care percep detinutilor taxe exorbitante pentru a efectua apeluri telefonice; sau bancile care evalueaza comisioane mari de descoperire de cont. Exista caracterul castigator care ia tot a codului fiscal, conform caruia, pentru a cita o singura dispozitie notorie, partenerii de capital privat au dreptul ca cea mai mare parte a compensatiei lor pentru gestionarea investitiilor altora sa fie impozitata la cota mai mica a castigurilor de capital, mai degraba decat ca forta de munca obisnuita. Exista piata imobiliara, in care proprietarii pot percepe chirii surprinzator de mari chiar si in orase ieftine chiriasilor cu venituri mici, care simt ca au putine alternative. „Saracia nu este pur si simplu conditia de a nu avea suficienti bani”, scrie Desmond.

Te-ar putea interesa si: Recenzie - "Fiica negustorului de matase" - Dinah Jefferies

Aliatii ideologici ai lui Desmond din stanga vor da din cap impreuna cu multe dintre aceste puncte. Unde lucrurile devin mai interesante este atunci cand ia in considerare modurile in care americanii din clasa de mijloc superioara, multi dintre ei progresisti ​​mandri, sunt complici la preluare. Familiile bogate beneficiaza de reduceri fiscale pentru creditele ipotecare si planurile de economii la facultate, lasand mai putine venituri pentru programele care ii deservesc pe cei mai nevoiasi. Consumatorii cauta comoditate si preturi mici, cu putina atentie pentru abuzurile in munca care le fac posibile.

In special, proprietarii de case din cartiere si suburbii alese apara zonarea exclusive care interzice locuintele la preturi accesibile, tinand familiile cu venituri mici la o distanta sigura de strazile si scolile lor. Acest lucru exclude mobilitatea ascendenta care vine odata cu integrarea economica si rasiala si perpetueaza daunele care insotesc saracia concentrata. „Democratii sunt mai predispusi decat republicanii sa sustina locuintele publice in abstract, dar printre proprietarii de case, nu este mai probabil sa primeasca noile dezvoltari de locuinte in propriile lor curti”, scrie Desmond. De fapt, noteaza el, un studiu a constatat ca chiriasii conservatori erau mai inclinati sa sustina o cladire de apartamente propusa de 120 de unitati in cartierul lor decat proprietarii liberali. „Poate ca nu suntem atat de polarizati pana la urma”, scrie el. „Poate ca peste un anumit nivel de venit, suntem cu totii segregationisti.”

Ce e de facut? Cazul obisnuit din partea stanga a centrului pentru reducerea saraciei este extinderea retelei de siguranta, iar Desmond este de acord cu asta, detaliind cate miliarde ar putea fi gasite in acest scop daca cei mai bogati americani si-ar plati cota echitabila din taxe. Dar el ofera unele nuante de precautie pe acest front. Reteaua de siguranta din SUA este, sustine el, mai generoasa decat pentru care multi din stanga ii acorda credit: intre creditul fiscal pentru venitul castigat, Medicaid, granturile Pell, tichetele de locuinta si o serie de alte programe, „nu exista nicio dovada ca Statele Unite au devenit mai zgarcite cu timpul. Opusul este adevarat.”

Te-ar putea interesa si: Recenzie - ”Sapiens. Scurta istorie a omenirii”, de Yuval Noah Harari

Problema, concluzioneaza Desmond, este ca le este greu pentru multi americani cu venituri mici sa acceseze acest sprijin si, mai ales, ca o mare parte din el este pierduta din cauza exploatarii economice care este tinta lui principala. Si pentru a aborda aceasta exploatare, el face apel la nimic mai putin decat o cruciada „abolitionista” impotriva saraciei: o trezire morala care sa combata flagelul in moduri mari si mici, prin legislatie, actiuni legale si organizare sindicala; prin deciziile noastre despre ce cumparam, unde locuim si unde ne trimitem copiii la scoala. „A deveni un abolitionist al saraciei”, scrie el, „implica efectuarea unui audit al vietii noastre, personalizarea saraciei prin examinarea tuturor modurilor in care suntem conectati la problema – si la solutie”.

De ce ar trebui americanii care beneficiaza de status quo-ul sa fie deschisi la o astfel de socoteala? Pentru ca, sustine Desmond, suntem cu totii, intr-un sens mai larg, saraciti de saracie. „Este acolo in ziarul de dimineata, in naveta catre serviciu, in parcurile noastre publice, ne trage in jos, facandu-i chiar si pe cei destul de siguri in banii lor sa se simta diminuati si deprimati”, scrie el. „Saracia incalca prosperitatea americana, transformand-o intr-un fel de bogatie baricadata, zgarcita si infricosata.” Unii dintre noi chiar experimentam o „violenta emotionala” din „stiind ca abundenta noastra provoaca mizerie altora”: „Este acolo in acel reziduu de rusine si stare de rau care ne acopera vietile insulare; acea pierdere a bucuriei, golul; satietatea noastra plictisitoare, vinovatia si greata noastra.”

Cazul lui Desmond ar fi putut fi intarit printr-o structurare si un ton mai considerate; uneori, cartea se poate simti oarecum zdrobita, lipsita de volumul adanc inradacinat al lui „Evicted”. Discutia sa despre speranta de viata redusa in comunitatile aflate in dificultate submineaza rolul violentei mortale si el acorda o treaba prea scurta programelor care au incercat sa mute familiile cu venituri mici in suburbii si au demonstrat un anumit succes in cresterea veniturilor viitoare. Cartea ar fi beneficiat, de asemenea, de o confruntare directa cu afirmatia, avansata de reporterul New York Times Jason DeParle si altii, potrivit careia programele sociale precum creditul fiscal pe venitul castigat (pe care Desmond il descrie drept „solutii la saracie, dar si suporturi ale acesteia). ”) au contribuit de fapt la reducerea semnificativa a saraciei copiilor.

Dar acestea sunt neclaritati minore - este de asteptat o margine zdrentuita de la o carte care inseamna mai mult un manifest decat un tratat. Desmond este foarte constient de faptul ca neprihanirea sa cu privire la responsabilitatea noastra comuna fata de saracie va provoca disconfort: „Oamenii se schimba in scaune, iar unii raspund incercand sa te linisteasca asa cum mamele incearca sa taca copiii mici in public atunci cand subliniaza ceva pe care toata lumea il vede. dar se preface ca nu. Scopul lui aici este sa atraga atentia asupra a ceea ce este clar in fata noastra - la naiba eticheta si la naiba abstractiile marete. Dupa cum il citeaza pe George Orwell: „Ne-am descurca sa vorbim putin despre „capitalist” si „proletar” si putin mai mult despre talhari si jefuiti.”