Recenzie: „Biografia lui X”, de Catherine Lacey

Naratorul „Biografia lui X”, noul roman Catherine Lacey, este un jurnalist pe nume CM Lucca, care a lucrat pentru un ziar asemanator Village Voice din New York City in anii 1980.

CM are un ton rece si o inteligenta singuratica; ea este un spirit solitar. Vocea ei este clara, dar uzata, ca sticla de plaja. Exista cateva Renata Adler timpurii in ea si ceva Janet Malcolm.

CM a fost casatorit, cand era tanar, cu un sculptor pe nume Henry. „Nu iubi niciodata un artist”, relateaza Patricia Highsmith ca i s-a spus. „Cand va veni timpul sa lucreze, se vor uita la tine de parca nu te-ar fi cunoscut si te vor da afara in frig.” Henry nu l-a lovit niciodata pe CM in frig, literal sau metaforic. Dar cand CM il paraseste si se casatoreste cu X – o artista de performanta feminina polarizanta, cu mai multe silabe – durerea si indignarile cresc.

Vocea lui CM, cu calitatea ei retrasa si insinuarile de ruina, este una ciudata pentru a prezida un roman atat de intins si ambitios, atat de ciudat si distopic si viu imaginat. „Biografia lui X” reimagineaza secolul american in timp ce exploateaza fascinatia noastra vesnic verde pentru lumea artei din centrul orasului intre 1970 si 1995. Este o carte greu de inteles.

Sa incepem prin a-l numi un roman despre biografii in conflict. X nu dorea o biografie scrisa dupa moartea ei, dar era inevitabil sa apara una. Era aproape comic dexter si conectata, o combinatie asemanatoare lui Zelig de Kathy Acker, Patti Smith, Susan Sontag, Edie Sedgwick, Laurie Anderson si Nan Goldin, dintre care majoritatea apar in aceasta carte.

X a avut o retrospectiva in 1994 la Muzeul de Arta Moderna; a scris romane fundamentale sub diferite pseudonime; unul dintre scenariile ei a fost filmat de Wim Wenders; a produs discuri pentru Tom Waits si David Bowie (si a scris versurile pentru „Heroes”). Ea a descoperit si a inregistrat o cantareata care seamana cu Karen Dalton. Ea a corespondat cu Denis Johnson si a fost fotografiata de Annie Leibovitz; ea a prabusit petrecerile lui Andy Warhol si a respins avansurile lui Warren Beatty. Ea era totul peste tot deodata. Nu ar folosi niciodata o usa daca ar fi disponibila o fereastra.

Pana la sfarsitul anului 1996, X a murit. Biografia care apare un an mai tarziu, a unui barbat pe nume Theodore Smith, il infurie pe CM. Este usor si literal, si este o bucurie sa-l privesti pe CM atacandu-l. Ea il numeste „radiant de nebunie”. Ea spune ca arata ca si cum Smith „ar fi amestecat o paleta de pasteluri si si-a dat permisiunea de a inveseli un Rembrandt”. Ea noteaza ca el intelege gresit faptele cruciale.

Te-ar putea interesa si: Recenzie - "Te iubesc, orice-ai face!" - Ioana Chicet-Macoveiciu

Acesta este un roman cu coc, unul care imprumuta franturi de text, care se manuieste cu reputatia, care misca personalitati istorice in timp. Cand CM scrie ca biografia lui Smith este „pagina cu pagina, rand cu rand, fara intrerupere, fara valoare”, unii cititori vor recunoaste aceste cuvinte, doar putin modificate, de la eliminarea lui Adler din 1980, in The New York Review of Books, a lui Pauline Kael. Sunt de partea lui Kael a acestei diviziuni, iar aceasta reutilizare, care il leaga pe Kael cu un biograf hack, m-a frecat intr-un mod gresit, dar asta e viata si este o problema si e cu totul alta autostrada.

CM isi propune, in durerea ei, sa-si raporteze propria biografie, un proiect la care se refera ca „o intorsatura gresita luata si urmata”. Reportajele ei o duc intr-o America care este recunoscuta, dar abia daca. La fel ca „Complotul impotriva Americii” a lui Philip Roth, aceasta este o lucrare puternica de istorie contrafactuala.

Exista loc aici doar pentru a schita contururile lumii pe care Lacey le proiecteaza in mod convingator pe pagina. Tara a fost impartita, in „Marea Dezbinare din 1945”, in teritoriile de nord si de sud si a fost construit un zid intre ele. Sudul a devenit o teocratie tiranica: femeile poarta rochii lungi, radioul canta doar imnuri bisericesti. Lacey foloseste fotografii pentru un efect fantomatic, sebaldian. O imagine este o fotografie prin satelit a Americii noaptea, in care Teritoriul de Sud este complet intunecat; este ca si cum ai privi o imagine nocturna a Coreei de Nord si de Sud. Lacey dezvaluie groaza:

In acea zi de toamna a anului 1945, a inceput ordinea linistita. Liniile telefonice au fost taiate. Posturile de radio au fost inchise – unele prin violenta si executii, altele prin consimtamantul de buna voie. Productia de ziare locale a incetat. Electricitatea si apa curenta erau rationale in numarul mic de locuinte care aveau de la inceput. Prezenta la biserica de duminica a devenit obligatorie. Bibliotecile au fost curatate de texte ilegale. Scolile au fost abandonate – toata educatia avea loc acum in biserici. Gardienii inarmati au stat atenti in putinele locuri in care se putea trece granita; lunetistii erau stationati de-a lungul restului zidului. Nimeni nu avea voie sa intre sau sa iasa, iar cei care au indraznit sa sfideze aceste ordine au fost impuscati.

Te-ar putea interesa si: Recenzie de carte: „This Other Eden”, de Paul Harding

Lacey, ale carei romane anterioare includ „Nimeni nu lipseste vreodata” si „Raspunsurile”, a fost mult timp interesata de personajele care au crescut in familii tulburate de religie sau care au fost altfel in afara retelei. Aflam ca X a crescut in Teritoriul de Sud - nascuta Caroline Luanna Walker, in 1945 - si ca a fost o evadata rara.

Multe dintre detaliile aproape de aruncat din „Biografia lui X” ar putea genera romane proprii. Anarhistul Emma Goldman a devenit sef de cabinet al FDR. Razboiul din Vietnam nu a avut loc niciodata. A existat o presedintie a lui Bernie Sanders. Kathy Boudin, de la Weather Underground, a fost printre dizidentii care au scapat cu X din Sud.

Mai sunt multe. In 1943, o multime din sud a luat cu asalt o vernisaj de arta si i-a ucis pe Jackson Pollock, Marcel Duchamp, Wassily Kandinsky si Alexander Calder. Poetul Frank O'Hara, pe de alta parte, ajunge sa traiasca. In aceasta carte, el a fost doar ranit, nu ucis, cand a fost lovit de un Jeep pe Insula Fire. In momentul in care CM incepe raportarea, zidul a cazut si cele doua parti (exista si un Teritoriu de Vest) incearca o reconciliere dificila.

In partea de jos a paginilor se desfasoara mai multe imbunatatiri. Multe dintre faptele acestei carti vin cu note de subsol, care citeaza articole vechi si imaginare si interviuri de la un apel nominal de scriitori si critici sofisticati (Merve Emre, Naomi Fry, Durga Chew-Bose, Hermione Hoby, Michelle Dean), dintre care unii ar fi fost copii mici sau nenascuti inca la momentul scrierii lor. Lacey introduce, de asemenea, o plangere amuzanta despre asigurarile de sanatate in notele ei de final.

In a doua jumatate a sa, „Biografia lui X” a inceput oarecum sa treaca. Urmarim CM interviu dupa interviu, iar forma este prea conventionala; tot ceea ce lipseste este o voce off Peter Coyote. O parte din pretentia lui X – ea este data la afirmatii precum „A fi razvratit si a nu avea incredere in rebeliune este situatia tragicului artist” – se scurge in cartea insasi.

Dar vei fi deja blocat. Acesta este un roman major si unul deosebit de indraznet. Lacey trage dintr-un rezervor adanc. Sub contrafactualele, si glamourul si mizeria vietii de noapte din Manhattan si mitologiile cumparate si vandute, ea spune o poveste de dragoste de un fel rupt. CM arunca franghie intre prezentul si trecutul ei. Aceasta carte este despre a face fata si a accepta lucrurile pe care nu ai vrut sa le stii.